Ne pierdem, constant, printre atâtea amănunte insignifiante, încât ne-am transformat, indubitabil, în triștii rătăciți ai propriilor vieți. Suntem din ce în ce mai departe de revelații personale, de frumusețea unui apus de soare sau de complexitatea unor decizii care, dacă nu ne-ar face neapărat mai buni, ar da semnalul că încă n-am murit cu zile.
Aflați într-o mișcare browniană perpetuă – niciun GPS nu reușește să ne readucă pe drumul cel bun -, plătind tribut unor inconsecvențe native sau transformate în puncte de reper absurde, de-a lungul timpului, subzistăm la limita normalului și vânăm, la comun, potcoave de cai morți. Destinul nostru devine, dintr-o dată, suma circumstanţelor atenuante pe care ni le acordăm atunci când viaţa nu funcţionează aşa cum am dori, or această atitudine ne reduce la stadiul de simpli pioni pe o nevăzută tablă de șah.
Dramele existențiale, care pot fi înțelese, analizate și chiar apreciate prin însăși semnele de întrebare pe care le ridică, au devenit dramolete de fiecare zi, actori de conjunctură prestând pe scena politică sau, din nefericire, pe cea socială – întristătoare tocmai prin lacrimile nevăzute ale milioanelor de cumpărători ai coșului zilnic -, scena aceea aflată, mai mereu, într-un con de umbră, acolo unde buzunarul găurit și portofelul gol au devenit simboluri contemporane cărora nu le mai lipsește decât altarul sau monumentul înfipt în buricul târgului.
E drept, ar fi trebuit să aflăm până acum, iluziile arată cu totul altfel la lumina zilei, iar soarta nu te întreabă niciodată dacă ţi-ai băgat cămaşa-n pantaloni, în momente-cheie, dar am nutrit convingerea că nu vom avea neșansa fatală de a ne materializa în bocitoare îngenuncheate chiar în fața propriilor locuri de veci.
Însă drumul acesta sinuos care se strecoară, șerpește, printr-o criză multiplicată la + infinit nu poate avea la capăt decât o oiște înfiptă în gard.
Există și oameni miraculoși, în frumusețea lor interioară, însă sunt încorporați, minimalizați și desconsiderați într-o armată care tropăie, nesimțitoare, peste sentimente nobile sau proiecte viabile, astfel că nu rămân decât niște chipuri pe obrajii cărora doar neputința sapă tranșee adânci.
Noi suntem precum un trup care are două mâini la dispoziție, numai că nu le poate folosi pe amândouă în același timp, iar Stânga – firește – nu știe ce face Dreapta, ca și cum nu ar servi interesele aceluiași tot. Acuzațiile zboară pe deasupra capetelor plecate, ca într-un absurd spectacol aviatic mirosind a șușă, iar contraargumentele fiecărei părți sunt când puerile, când împinse la extrem. Pe noi ne mai dor și doinele, din când în când, însă luăm antibiotice și ne trece.
Există oameni providențiali și oameni care își lipesc pe frunte post-it-uri prin care anunță agora că sunt eroi. Agora, plictisită până și de ea însăși, după ce a fost luată în balon, ciclic, înghite (aproape) totul pe nemestecate, iar întreg scenariu este unul al unei bulimii perverse de care nu mai poți să scapi nici dacă apelezi la ghioc, glob de cristal sau argintul viu.
Guvernările se succed, caruselul politic prinde consistența dureroasă a unei excrescențe cu care ai învățat să trăiești de-o viață, iar cei care încă au curaj să urce în acest montagne russe național descoperă puterea de a țipa, în curbe, pornind de la premisa dăunătoare – în context – că ”este și mâine o zi”.
Da, de pe azi pe mâine totul pare accesibil, chiar și o revoluție a gândurilor bune putând apărea pe tapet. Numai că, până atunci, suntem prinși între Stânga și Dreapta, între ”mai rău de atât nu se poate” și ”ce-i, o fi”, între ”se poate și mai rău” sau ”lasă, domnule, nu e dracu` chiar așa de negru”.
Totuși, nimic nu este gratis în Babilonul modern, iar Diavolul are stofă de afacerist, toate afacerile mergându-i din plin. Noi, spectatori ai vieţii sau actori ai vieţii, sau clovnii propriilor vieți, trăim prin dragoste și speranță, în pofida faptului că acceptăm și contraperformanţa de a le pierde, uneori, pe amândouă…